Beszélgetés a Rózsák című előadás alkotóival
Dialog cu creatorii spectacolului Trandafiri
Dialogue with the creators of the performance Roses
HU__________________________________________________________________
Amikor egy előadásról beszélgetünk, akkor tulajdonképpen a nyelv határait mutatjuk fel, ez duplán igaz, ha egy olyan színházi eseményt kell szavakkal megragadni, mint a szabadkai Kosztolányi Dezső Színház Rózsák című előadása. Ezzel a gondolattal indult az alkotócsapattal való rövid találkozás és beszélgetés előadás után. Mind az alkotók, mind a beszélgetés vezetője, Visky András mintha mentegetőzni próbált volna amiatt, hogy szavakat kell használnunk. Most én is rosszul érzem magam, hogy erre kényszerülök, ráadásul ezek a szavak is legalább három szűrőn mennek át (ahogyan ők elmondták, ahogyan én értettem, ahogy lejegyzeteltem, és ahogy most leírom).
Szeretném összesűríteni három mondatban azt, ami elhangzott. Csak háromban, hogy túl sokat ne hibázzak.
1. Már volt egy előző előadás, Tolnai Ottó A kisinyovi rózsájának szövege alapján, de mivel Urbán András úgy érezte, hogy a nyelv behatárolja a színházat és a kommunikációt, úgy döntött, „privatizálja” Tolnai Ottót, és elhagyja a szavakat. Tolnai az új koncepció láttán csak annyit fűzött hozzá: azért lehetett volna több szöveg is benne.
2. Béres Márta, az előadás egyetlen színésznője szép hasonlattal érzékeltette, hogy milyen számára Urbánnal a próbafolyamat: mint a kagyló kínkeserves szenvedése, amíg létrejön a gyöngy benne. (Ez most az említett hasonlat vágott verziója.)
3. Elhangzott, hogy tulajdonképpen a nézők magukra vannak hagyva az előadásban. Ha nem hozzák létre a saját világukat, miközben a színpadi jeleneteket/képeket nézik, akkor kimaradnak az egészből.
Mivel szókényszeres világban élek, de (még) nem tudom olyan frappánsan összehangolni a gondolataimat a birtokomban lévő szavakkal, mint mondjuk Esterházy Péter, ezért most őt idézem. Ezzel kívánok reagálni az alkotócsapat abbéli (talán) aggodalmára, (talán) félelmére, hogy egyes nézők értetlenül állnak előadásuk előtt:
„… persze az olvasó azt csinál, amit akar.”
RO__________________________________________________________________
Vorbind despre teatru accentuăm faptul că cuvintele reprezintă o limită. Acest fapt devenind și mai adevărat în cazul în care vorbim despre spectacolul Trandafiri al Teatrului Kosztolányi Dezső. Cu acest gând începe de după spectacol scurta întâlnire și discuție cu echipa de autori. Atât autorii, cât și moderatorul discuției, András Visky, parcă se scuzau din cauza necesității de a folosi cuvinte. Acum și eu mă simt prost, pentru că sunt nevoită s-o fac, pe deasupra și aceste cuvinte au trecut cel puțin prin trei filtre* (cum le-au exprimat ei, cum le-am notat eu, și cum le scriu acum). *patru: cu traducerea
Aș dori să rezum în trei propoziții cee ce s-a auzit. Doar în trei, ca să nu greșesc prea mult:
1. S-a realizat deja un spectacol după opera lui Ottó Tolnai Trandafirul din Chișinău, dar, pentru că lui András Urbán i s-au părut cuvintele un factor ce limitează teatrul și comunicația, s-a decis „să-l privatizeze” pe Ottó Tolnai, lăsând la o parte textul. Privind noua concepție, Ottó Tolnai a adăugat doar atât: ar fi putut să conțină puțin mai mult text.
2. Márta Béres, singura actriță a spectacolului, a exprimat printr-o comparație foarte frumoasă ce înseamnă pentru ea o repetiție cu Urbán: ca suferința plină de chin a scoicii până când se naște-n ea perla. (Aceasta reprezintă versiunea scurtă a comparației originale).
3. A fost menționat că, spectatorii sunt lăsați în solitudinea lor în intermediul spectacolului, deoarece, dacă nu-și creează propria lor lume în timp ce privesc scenele/imaginile, atunci rămân în afara spectacoului.
Din motivul că trăiesc într-o lume care necesită cuvinte, iar eu nereușind să-mi pun în cuvinte gândurile mele, precum o face Péter Esterházy, din acest motiv îl voi cita pe el. În acest fel aș vrea să am un răspuns la acea (poate) grijă, la acea (poate) frică a echipei de autori cu privire la faptul că este posibil ca câțiva spectatori stau nedumeriți în fața spectacolului lor:
“…desigur, cititorul face ce vrea.“
EN__________________________________________________________________
When talking about a performance, we actually exhibit the limits of the language, and this doubly applies to cases when we would like to define a theatrical event with words, as Roses, played by the Kosztolányi Dezső Theatre from Subotica. This idea was the platform of the meeting and discussion with the creative team after the performance. It seemed as if both the creators and the moderator, András Visky had felt the need to apologise for using words. Right now I myself have bad feelings for being unable to do different, and besides, these words are sifted through at least three* layers of filters (the way they told things, the way I understood it, the notes I took, and the current formulation). *four: translation
I would like to compress the things I heard into three sentences. Only three, to minimalize the chance of making a mistake.
1. There has already been a performance based on the text of Ottó Tolnai’s The Rose of Chișinău, but because András Urbán had felt the language restricting the theatre and the communication, he decided to „privatize” Ottó Tolnai and to leave the words out. Tolnai, when seeing the new concept only added: it could have had more text.
2. Márta Béres, the only actress of the performance presented a beautiful simile about the rehearsal process with Urbán: it was like the excruciating torture of the shell until the pearl comes to be. (This is an edited version of the simile.)
3. As said during the discussion, basically, the viewers are left alone by this performance, because if they do not create their own universe while watching the acts/images on the scene, they will be completely left out.
Since I am living in a world of compulsive wording, but I am still unable to strikingly synchronise my thoughts with the words I own the way Péter Esterházy is able to do so, I will now quote him. And by this, I wish to react of the (supposed) concern, the (supposed) fear of the creative team that some viewers sit baffled by the performance:
„...of course, readers do whatever they want.”
emőke
No comments:
Post a Comment