Zenemese | Poveste muzicală | Musicfable

Paper Music

Tomorrowland

HU__________________________________________________________________
A Paper Music ellopta a fantáziálásaim módját! Ugyanis én mindig meg- vagy újrarajzolom az utamba akadó látványt. Véletlenül sem érzem azt, hogy a villamos vinne, vagy a táj fogy el mögöttem, az én tekintetem irányít mindent. Ha akarom, ott van, ha akarom, nem. Rajzolok. Ez ilyen egyszerű. Persze ők trükkösek voltak, mert megspékelték mindezt élő zongorakísérettel, filmmel, könyvvel, volt két énekes- és különbözőhangokatkiadó nőjük. De én nem hordozhatok magammal egy zongorát! Viszont hordhatnék papírszoknyát.

Szeretek hétköznapi helyzeteket és használati útmutatókat színpadon látni/hallani. A mindennapokban is sokszor válik nevetségessé, ahogy üdvözöl a hűtőszekrény, zenél a tusolófülke, köszön a DVD-lejátszó és hülyének néz a használati leírás. Amikor Ann Masina és Joanna Dudley megelevenítették a házi riasztórendszer ravaszságait, egy az egyben láttam magam egy ilyen helyzetben: sípol a riasztó, én szembekáromkodok vele, ő a szavamba vág, aztán mérgemben összefirkálom. (Tanulmányt kellene írnom Hogyan kommunikálunk a tárgyakkal? címmel.)
Philip Miller és William Kentridge olykor szomorúszép, olykor mosolyszép zenemesét álmodtak könyvlapokra, kartonra, retinámra, bőrömre, belerajzolták magukat a filmembe. Pacaálmok, pacaszavak, grafitmadarak táncoltak.

Úgy éreztem magam, mint reggelente szoktam, amikor munkába megyek, Budapest ébredezik, és én azt rajzolok meg belőle, amit akarok.

RO__________________________________________________________________
Paper Music mi-a răpit modalitatea de a avea fantezii! Deoarece eu mereu desenez sau redesenez ceea ce mi se ivește în cale. Nicidecum nu simt ca metroul m-ar purta, sau ca peisajul  s-ar epuiza în spatele meu, privirea mea domină totul. Dacă vreau, va fi acolo, dacă nu, nu. Desenez. E  atât de simplu. Desigur, ei au fost șireți, pentru că au ameliorat totul cu un acompaniament de pian, cu film, cu cărți, au fost și două cântărețe: femeile polifonice. Dar eu nu pot să car după mine un pian! Dar aș putea purta o fustă de hârtie.

Îmi doresc să văd/aud  pe scenă situații cotidiene cu tot cu manualele lor de utilizare. Și în viața de zi cu zi, par amuzante salutul frigiderului, muzica cabinei de duș, DVD player-ul care te salută și manualele lor de utilizare mă fac să mă simt un prost. Când  Ann Masina și Joanna Dudley au pus pe scenă șmecheriile sistemului de alarmă, mi-am imaginat exact următoarea situație: alarma fluieră, eu o înjur pe față, ea mă întrerupe, apoi din ciudă o mâzgălesc. (Ar trebui să scriu o lucrare științifică initulată Cum să vorbim cu obiectele?)

Philip Miller și William Kentridge au creat pe hârtii, pe cartoane, pe retina ochilor mei, pe pielea mea, în proiecțiile mele mintale, o poveste tristă dar frumoasă, frumoasă ca un zâmbet. Vise și cuvinte pătate cu cerneală și păsări creionate dansând.
M-am simțit minunat. La fel cum mă simt în diminețele când duc la lucru, iar budapesta abia se trezește din somn și eu îmi pot imagina mii de desene folosind orașul acesta.

EN__________________________________________________________________

Paper Music stole my way of fantasizing. Because I always (re)design the scenery that manifests in front of me. On no account do I feel like the tram carries me, or that the landscape shrinks behind me, because my sight controls everything. It will be there, if I want it to be there, it won’t, if I don’t. I draw. Easy as that. Of course they were tricky, they added live piano accompaniment, film, book, there were two singers and their differenttoned broads. But I cannot carry a piano with me. Though I could carry a paper skirt.

I like seeing/hearing mundane situations and instruction manuals on the scene. In the everyday life, it’s often hilarious how the fridge salutes you, how the shower cabin sings and the DVD player says „hi” and the instruction manual treats you like an idiot. When Ann Masina and Joanna Dudley have animated the home alarm system’s farces, I recognized myself in these kinds of situations: the alarm’s whistled, I swore at it, it interrupted me, I angrily scribbled something on it. (I should write a paper on How to communicate with objects?)

Philip Miller and William Kentridge have dreamt a sad-beautiful, smiley-beautiful musicfable on pages, on cardboard, on my retina, on my skin, they sketched themselves in my film. Splotch dreams, splotch words, graphite birds were dancing.

I felt great. Like mornings, when I go to work and Budapest is just awakening, and I draw whatever I want of it.

emőke