BBTE, Színház és Televízió Kar, Magyar Színházi Intézet
UBB, Facultatea de Teatru şi Televiziune, Departamentul Maghiar de Teatru
Hungarian Theatre Institute, Theatre and Television Department, BBU
HU____________________________________________________________________
Mi történik akkor, ha kiválasztunk vizsgaelőadásra egy Schimmelpfennig-drámát, nincs se jelmez, se kellék, se díszlet? Mi történik akkor, ha öt felvonásos a dráma?
Mi történik akkor, ha van öt lány, három fiú és öt plusz három szék?
Mi történik akkor, ha ezeket a székeket merik használni, ülnek rajta, felállnak rá, elmennek mellette?
Mi történik akkor, ha megszólal a harang? Bimm-bamm-bimm-bamm.
Mi történik akkor, ha minden túlságosan egyszerű, nem kell gondolkodni, csak a napsugár cseszteti a retinád?
Mi történik akkor, ha egy kék szoknyás nő?
Mi történik akkor, ha egy férfi a templomban? Bimm-bamm.
Mi történik akkor, ha nyolc ember hirtelen eggyé változik?
Mi történik akkor, ha sok kicsi rész összeütközik?
Mi történik akkor, ha Schimmelpfennig drámája nagyon is jó? Mi történik akkor, ha ezt a nagyon is jó drámát elszavalják?
A fenti kérdésekre lehetne egyszerűen és drasztikusan válaszolni: semmi. Viszont a lelkiismeret-furdalásom nem engedi, hogy kegyetlen legyek. Igyekszem értékelni a (volt) színészhallgatók munkáját, az előadásba fektetett energiájukat. Nagyon nehéz dolguk volt, hiszen minimális játékkal kellett megoldaniuk a jeleneteket, alig történt akció, csupán a nyolc szék körüli mozgás teremtett helyzeteket a szöveg elszavalásának. Mert elszavalták. Lehetséges, hogy a schimmelpfennigi kontextus ezt is megengedi, de meglátásom szerint felelőtlen rendezői döntés ilyen eseménytelen előadásba sodorni kezdő színészeket, akiknek most kell kirobbanni és bizonyítani, hogy tudnak játszani! A játszás örömének megélése helyett visszafogottságot kérnek tőlük. Nyilván visszafogottnak lenni is nehéz, ezt nem vitatom. De hol maradt a pezsgés, a csillogó szemek, az öröm, maga az élet? Ezt a nagy hiányosságot nem tudom megbocsátani.
RO____________________________________________________________________
Ce se întâmplă atunci, când alegem ca performanţă pentru examen o dramă Schimmelpfennig, nu sunt nici măști, nici accesorii, nici decor?
Ce se întâmplă atunci, când drama cuprinde cinci acte?
Ce se întâmplă atunci, când sunt cinci fete, trei băieți și cinci plus trei scaune?
Ce se întâmplă atunci, când au tupeul de a folosi aceste scaune, de a sta, de a se urca, de a trece pe lângă ele?
Ce se întâmplă atunci, când se trage clopotele? Ding-dong-ding-dong.
Ce se întâmplă atunci, când totul este prea simplu, nu trebuie să te gândești la nimic, doar razele de soare îți deranjează retina?
Ce se întâmplă atunci, când o femeie cu fustă albastră?
Ce se întâmplă atunci, când un bărbat în biserică? Ding-dong.
Ce se întâmplă atunci, când opt persoane se unesc într-o singură ființă?
Ce se întâmplă atunci, când multe piese micuțe se ciocnesc?
Ce se întâmplă atunci, când drama lui Schimmelpfennig este chiar bună? Ce se întâmplă atunci, când această dramă, chiar bună, este recitată?
La întrebările de mai sus se poate da un răspuns simplu și drastic : nimic. Dar mustrarea de conștiință nu mă lasă să fiu nemiloasă. Încerc să analizez munca (foștilor) studenți, efortul lor depus pentru acest spectacol. S-au aflat într-o situație foarte grea, deoarece a trebuit să realizeze spectacolul cu un minim de joc pe scenă, abia s-au petrecut acțiuni, doar mișcarea între cele opt scaune a creat un context pentru recitarea textului. Pentru că l-au recitat. Probabil contextul schimmelpfennigian permite și asta, dar din punctul meu de vedere este o decizie iresponsabilă din partea regizorului de a pune actorii într-un spectacol fără evenimente, tocmai când acești actori acum trebuie să se dezlănțuiască și să dovedească faptul că pot juca! În locul plăcerii de a juca cer de la ei să fie mai rezervați. Bineînțeles, este greu și să fii rezervat, nu neg asta. Dar unde rămâne acel dinamism, ochii plini de scântei, viața însăși? Nu pot să trec cu vederea această deficiență mare.
Ce se întâmplă atunci, când drama cuprinde cinci acte?
Ce se întâmplă atunci, când sunt cinci fete, trei băieți și cinci plus trei scaune?
Ce se întâmplă atunci, când au tupeul de a folosi aceste scaune, de a sta, de a se urca, de a trece pe lângă ele?
Ce se întâmplă atunci, când se trage clopotele? Ding-dong-ding-dong.
Ce se întâmplă atunci, când totul este prea simplu, nu trebuie să te gândești la nimic, doar razele de soare îți deranjează retina?
Ce se întâmplă atunci, când o femeie cu fustă albastră?
Ce se întâmplă atunci, când un bărbat în biserică? Ding-dong.
Ce se întâmplă atunci, când opt persoane se unesc într-o singură ființă?
Ce se întâmplă atunci, când multe piese micuțe se ciocnesc?
Ce se întâmplă atunci, când drama lui Schimmelpfennig este chiar bună? Ce se întâmplă atunci, când această dramă, chiar bună, este recitată?
La întrebările de mai sus se poate da un răspuns simplu și drastic : nimic. Dar mustrarea de conștiință nu mă lasă să fiu nemiloasă. Încerc să analizez munca (foștilor) studenți, efortul lor depus pentru acest spectacol. S-au aflat într-o situație foarte grea, deoarece a trebuit să realizeze spectacolul cu un minim de joc pe scenă, abia s-au petrecut acțiuni, doar mișcarea între cele opt scaune a creat un context pentru recitarea textului. Pentru că l-au recitat. Probabil contextul schimmelpfennigian permite și asta, dar din punctul meu de vedere este o decizie iresponsabilă din partea regizorului de a pune actorii într-un spectacol fără evenimente, tocmai când acești actori acum trebuie să se dezlănțuiască și să dovedească faptul că pot juca! În locul plăcerii de a juca cer de la ei să fie mai rezervați. Bineînțeles, este greu și să fii rezervat, nu neg asta. Dar unde rămâne acel dinamism, ochii plini de scântei, viața însăși? Nu pot să trec cu vederea această deficiență mare.
EN____________________________________________________________________
What happens when we choose a Schimmelpfennig-drama as an exam performance, but there are no costumes, no props, no scenery?
What happens when the drama has five acts?
What happens when there are five girls, three boys and five plus three chairs?
What happens when they dare using these chairs, they sit on them, stand on them, walk them by?
What happens when the bell tolls? Ding-dong-ding-dong.
What happens when everything is just too easy, when one does not have to think, only the ray of sunshine fucks with your retina?
What happens when Schimmelpfenning’s drama is actually very good? What happens when this great drama is recited?
The simple and drastic answer to the former series of questions would be: nothing. But remorse wouldn’t let me be this cruel. I will try to value the work of the (ex) acting students’, the energy they’ve put into the play. They had a rough job, since they had to do the scenes with barely any scenery, there was almost no action, only the movement around the chairs, that created the opportunity to recite the texts. Because they did so. It is possible that Schimmelpfennig’s context allows this, though, it my opinion, it was an irresponsible choice from the director to put beginner actors in a play so monotone, because now would be their time to explode and show off their acting skills. Instead of enjoying acting, they were requested to be low-key. It is surely hard to be low-key, I didn’t doubt that. But where is the fizzle, where the sparkly eyes, the joy, the life? I just cannot forgive this lack.
emőke
© Biró István
No comments:
Post a Comment