Centre Chorégraphique National d’Orléans
HU__________________________________________________________________
Az elmúlt időszakban kimondhatatlanul vágytam arra, hogy ha színházba megyek, az előadás mögött megint ne ugyanazt a forgatókönyvet lássam: szereposztás, szövegkönyv, kerek/kocka asztal, megbeszélés, olvasás, szövegtanulás, aztán belehelyezkedés a díszletbe. Sajnos többször találkozom olyan előadásokkal, melyek ezt a savanyú ízt hordozzák magukban. Desszertre vágytam.
A ma esti Nagy József-rendezés szakított a szövegre támaszkodó színház elvével, és több mint valószínű, hogy nem egy kerekasztal mellett születtek a látott mozdulatsorok. Szavak helyett a testek beszéltek, a zene, a hang, a fény, a sötét. (Folytatva a sort: a körülöttem ülők mocorgása, egy-egy villanásnyi telefonfény, ami épp arra elegendő, hogy az ember meglesse, hány óra van, és a nehéz csend.)
A testek mozdulatainak szavakkal való megragadása olyan, mintha szeretkezés helyett beszélgetnénk. A Paysage inconnut nehéz mondatokba fűzni, erős figyelmet és lélekjelenlétet igényelt. Hiába láthattunk rövid leírást arról, hogy az előadás „a természet hatalmát idézi”, ha nem nyitottuk tágra a belső szemeinket, nem tudtuk így olvasni. Figyeltem a megfeszülő-elernyedő testet, az arctalan arcot, a lábfejet, ahogy megtartja a húst, az izmot, és ahogy mindez a tárgyakhoz viszonyul. Ölelések, eltaszítások, elfojtások, kiengedések, szorítások, örömök és keservek árnyalatai jelentek meg. Ezeket nemcsak felmutatták a táncosok, hanem élettapasztalatok esszenciájává sűrítették. Az élő zene nem kíséretként vagy aláfestésként volt jelen, hanem mint egy harmadik szereplő, aki együtt lélegzik a testekkel. Hol simogatta a bőrt, hol belevájt a húsba.
Figyeltem és megfeledkeztem magamról.
A tekintetemmel éber voltam. A lelkemmel nem.
Kegyetlen volt.
Túl nagy desszertet kaptam, amit csak néztem, néztem, aztán szétkentem az arcomon.
În ultima perioadă mi-am dorit nespus de mult ca, ducându-mă la teatru, să pot recunoaște același scenariu: distribuție, scenariu, masă rotundă/pătrată, discuție, citire, memorarea textului, apoi plasarea actorilor în decor. Din nefericire de multe ori am avut parte de spectacole care aveau acest gust amar. Mi-am dorit un desert.
Regia lui Josef Nadj din această seară s-a îndepărtat de tradiția teatrului bazat pe text, este mai mult ca probabil, că nu în urma unei discuții la masa rotundă s-a născut lanțul mișcărilor prezentate. În locul cuvintelor au vorbit corpurile, muzica, sunetul, lumina, întunericul. (Continuând șirul enumerațiilor: agitația celor din jurul meu, câte-o scânteie de lumină de telefon suficientă pentru a arunca pe furiș o privire la ceas, și tăcere grea).
Încercarea de a pune mișcările corpului în cuvinte e ca și cum ai vorbi în loc să faci dragoste. Ne este greu să formulăm propoziții despre Paysage inconnu, necesită o puternică atenție și prezență de spirit. În caz că nu ne deschidem ochii sufletului, am citit fără rost despre acest spectacol (într-o scurtă prezentare ) că “convoacă forțele naturii“, nu știm să citim. M-am uitat la corpurile încordate și blegi la fețele fără de chip, la ligamentele ce susțineau carnea, la mușchii și relațiile acestora cu obiectele. Au apărut nuanțe de bucurii și de tristeți, de îmbrățișări, de respingeri, de sloboziri și de strânsori, dar dansatorii nu au ilustrat pur și simplu, ci au condensat în existență aceste trăiri, în care se acumulează o serie de experiențe de viață. Muzica live nu era un simplu acompaniament sau doar o muzică de fundal, ci un al treilea personaj care respiră împreună cu corpurile de pe scenă. Când le-a mângâiat, când le-a rănit carnea vie.
Eram atentă și uitam de mine.
Am fost vigilentă cu privirea. Nu și cu sufletul.
A fost cumplit.
Am primit un desert prea mare. Nu l-am putut decât privi, apoi m-am mâzgălit pe fața cu el.
EN__________________________________________________________________
Lately I’ve been unspeakably wishing for an occasion, when going to the theatre wouldn’t just show the same script behind the performance: casting, scenario, round/cubic table, talk-over, reading, memorizing, then fitting the scenery. Sadly, I’ve met a lot of performances that left this sour taste in my mouth. I’ve been wishing for dessert.
Tonight’s performance directed by József Nagy left the text-based theatre’s principle behind, and very probably the motions we’ve seen were not planned around a round table. Bodies spoke instead of words, the music, the sound, the light, the darkness. (To keep going: the fidgeting around me, the flash of cell phone lights barely enough to peek at the time, the heavy silence.)
Trying to put the motions of the body into words is like talking instead of making love. Paysage inconnu is extremely hard to put in sentences; it requires focused attention and composure. The short description of the performance saying that „it evokes the influence of nature” was completely unnecessary, if you hadn’t managed to open you inner eyes wide and read it. I was watching the bodies as they stretch and slacken, the faces without faces, the feet as they keep the flesh and the muscles together, and keep them in touch with the objects. The nuances of hugging, pushing away, suppressing, letting go, gripping, joys and sorrows appeared, but the dancers didn’t only flash these feeling of life, they condensed them into a thick essence of accumulated life wisdom. The life music was not merely accompaniment or background, but a third character, breathing together with the bodies. Sometimes, it stroked the skin, sometimes it cut into the flesh.
I’ve been watching, I completely forgot about myself.
My sight was aware. My soul was not.
It was cruel.
I got a dessert too big, I just stared at it and then smeared it all over my face.
emőke
No comments:
Post a Comment