ArCuB
HU__________________________________________________________________Jó párosítás. Kicsit túl jó.
A hegedűművész. Erről a típusról köztudottan az a pletyka terjeng, hogy kicsit őrült. Gondoljunk csak Lajkó Félixre. Nem?
És a hiperaktív színész. Fáradhatatlan, állandóan pörög, már befutott, de még mindig fiatal.
Valószínűleg mindkettejük agya olyan sebességgel pörög, amit a hétköznapi életünkben igen ritka.
Ez a páros már önmagában őrület. Persze Manole, nem őrültet játszik. Ezt egy interjúban maga is állítja. Az őrült fogalmának tisztázását azonban most másokra hagynám.
Manole egy teljesen átlagos ember, aki engedett a csábításnak, hogy szűrés nélkül kövesse gondolatait. Eszembe juttatja azokat a stresszes pillanatokat, amikor abszurd forgatókönyvek tömkelege villan át agyunkon egy szempillantás alatt. Csupán hajszál választ el attól, hogy átengedjük magunkat a kísértésnek, felrúgva társadalmunk minden szabályát.
Ez a fajta megkönnyebbülés sugárzik Manoléból, ezért tudja teljesen cenzúrázatlanul átadni magát a legextrémebb állapotoknak, legyenek azok kellemesek vagy negatívak. Villámgyorsan vált, tíz percig könnyes a szeme, aztán hirtelen nevet, ábrándozik, majd magába roskad. Bravúros színészi teljesítmény, még akkor is, ha egy számomra eddig megfejhetetlen ok miatt, a játék valamilyenfajta többletsúlyt cipel.
Ehhez minden bizonnyal hozzájárult a zene durvasága is, melyet Bălănescu is „csúnyának” nevez. Saját bevallása szerint dühből komponálta, válaszként a társadalmi igazságtalanságokra, melyekről Gogol is írt, s amelyekben neki is része volt.
Annak ellenére, hogy a zene helyenként eluralkodik, a két művész megtalálja a közös hangot. Párhuzamosságból, ellentétekből, a zene és a csendek váltakozásából gyúrnak feszültséget. Máskor Bălănescu kedvesen esetlen szerepei (a főhősön kívüli szerepeket ő játssza), kutyahang imitációja nyitja ki a befordulni igyekvő részeket.
Megharcoltak ezért az előadásért. Koncentráció, erő és bátorság jellemezte őket.
Ez utóbbiból kívánok sokat-sokat mikulásra a rendezőnek, és díszlettervezőnek is.
O combinație bună. Poate un pic prea bună.
Violonistul. Despre acest tip de om se circulă zvonul că este puțin nebun. Să ne gândim doar la Félix Lajkó. Nu-i așa?
Și actorul hiperactiv. E neobosit, de neoprit, e deja recunoscut pe plan profesional, dar totuși: este încă tânăr.
Probabil că li se învârt rotițele din cap cu o viteză foarte rar întâlnită în viața cotidiană.
Această combinație e o nebunie. Desigur, Manole nu joacă rolul unui nebun. Chiar el declară asta într-un interviu. Dar îi las pe alții să analizeze semnificația nebuniei.
Manole este un om obișnuit, care s-a lăsat pradă ispitei de a-și urma gândurile fără a le strecura prin vreun filtru. Îmi aduce aminte de acele momente stresante, când într-o secundă ne trec prin minte o mulțime de scenarii absurde. Doar un fir de ață ne împiedică să nu ne lăsăm și noi pradă gândurilor, trecând peste toate regulile societății noastre.
O astfel de ușurare se vede pe fața lui Manole, din cauza acestea se lasă purtat fără nici o cenzură de cele mai extreme stări, fie acestea rele sau bune. Intră cu viteza luminii dintr-o stare în alta, în prima clipă stă cu ochii înlăcrimați, apoi, brusc, râde în hohote, visează, apoi se închide în sine. O deosebită performanță, chiar dacă, dintr-o cauză de neînțeles mie, jocul actoricesc o încărcătură în plus.
Probabil, și brutalitatea muzicii contribuie la crearea acestei stări de spirit, muzica fiind numită “urâtă” chiar de Bălănescu. Conform propriei sale confesiuni, a compus-o din furie pentru nedreptățile societății despre care a scris și Gogol, și de care si el a avut parte.
În ciuda faptului că, pe alocuri muzica domină, cei doi actori găsesc elementul comun. Cei doi creează tensiune din paralelism, contrast, din alternarea muzicii cu liniștea. Alteori, nostimele roluri jenante ale lui Bălănescu (el joacă rolurile de dinafara personajului principal) printr-o imitație a lătratului, scot la iveală părțile care încerc să rămână închise.
Au luptat pentru acest spectacol. Concentrarea, puterea și vitejia i-a caracterizat.
Datorită celui din urmă le doresc toate cele bune regizorilor de Moș Nicolae, și decoratorilor.
Good combination. A little too good.
The violinist. As we know it, they say that this type is a little crazy. Just think about Félix Lajkó. Innit?
And the hyperactive musician. Indefatigable, constantly ticking, a made man, but still young.
Probably both of their brains races with a speed that is highly unusual in our everyday life.
This couple is crazy in itself. Of course, Manole doesn’t play a madman. He once stated so in an interview. Though I would like to leave the clarification of the concept of madness to others.
Manole is a completely ordinary man, who gives in to the temptation to follow his thoughts without filtering them. It remind me of those stressful moments when in a split second a flood of absurd scenarios rush our brain. Only a shade keeps us from giving in to the temptation and knock over every rule of our society.
This kind of relief radiates from Manole, this is why he’s capable to give in completely uncensored to the most extreme situations, may they be pleasant or negative. He shifts as quick as a thought, his eyes are in tear for ten minutes, then he suddenly laughs, then he gives in to reverie, then to depression. Extraordinary acting, even though, I sense, the play is bearing some kind of excess weight, for some unknown reasons.
Probably the music’s roughness contributes too, Bălănescu calls it ugly. He confessed that he composed it out of rage, as a response to social injustice, narrated by Gogol too, and also experienced by him.
Even though music sometimes dominates, the two artists manage to find a common voice. They create tension out of parallels, opposites, the changes of music and silence. Other times, Bălănescu’s sweet, awkward performances (he plays every character except for the main character), the imitation of a dog’s voice opens up the parts that are internally directed.
They have struggled for this performance. They are characterized by concentration, strength and courage.
I wish a lot more of the latter – from Santa Clause, to the director and the stage designer.
cszs
ⒸBiró István
No comments:
Post a Comment