Kolozsvári Állami Magyar Színház | Teatrul Maghiar de Stat Cluj | Hungarian Theatre of Cluj
ⒸBiró István
HU____________________________________________________________________
Azt mondják, manapság nem az a fontos, amit csinálunk, hanem az, amit elmondunk róla. A spektákulum, amit köré szövünk. Így lesz egyre nehezebben felfedezhetővé az érték. A művészet ilyen mértékű inflációjában az érték, mint olyan, nehezen értelmezhetővé válik. Tény, hogy az igazi tehetséget többnyire kiszúrjuk, de a kánont a helyén menedzselt középszerűség (esetleg kicsit több) diktálja. A vágyainkat, a művészi törekvéseinket pedig úgy próbáljuk építeni, hogy azoknak szükségszerűen ebbe a kánonba kell torkollniuk. Mindent vagy semmit alapon hajkurásszuk az álmot, amely valójában nem is létezik. Mint egy disk-image, ami mögött görcsösen szeretnénk meghajtók lenni.
Az állandó „akarásunk” csömörében milyen üdítőleg tud hatni a zseni „nem akarása”! Megtagadni az azonosulást mindazzal, (ahogy a Caravaggio Terminalban elhangzott: „nem festeni”) aminek a művészetnek vagy bármi másnak „lennie kell”.
Ebből a perspektívából kell Caravaggióra tekintenünk. Az előadás is ebből az irányból közelít. A saját kontextusában vizsgálja a festőt, a maga kortársaival állítja szembe. Persze, értjük, hogy vannak analógiák, meg kapunk is utalást, meg aktuált eleget, de nem próbálnak meg mitizálni, vagy eljátszani a „ma is aktuális” fabuláját.
És ha már az aktualitásnál tartunk, páratlan lehetőség adódik feltenni a kérdést, amely egyetlen rossz kritikából (kritikából?) sem hiányozhat: ki a ma Caravaggiója?
Azt hiszem, görbe hátú, kopott nadrágos, pénztelen, underground, szerény antisztár. A legjobb értelemben.
A ma caravaggiói a bodoki halmen katák, a horváth benjik, a bányász bercik.
S hogy mi ellen lázadnak?
Az mindig akad. Ha nem más, egy disk-image.
RO____________________________________________________________________
Se spune că în zilele noastre nu ceea ce facem este cel mai important lucru, ci ce spunem despre faptele noastre. Spectacolul era țesut în jurul acestei idei. Astfel valoarea va fi din ce în ce mai greu de descoperit. În general, rata inflației în domeniul artei face ca valoarea ca atare să fie dificil de interpretat. Cert e că, predominant observăm talentul adevărat, dar canonul est dictat de mediocritatea (poate ceva mai mult, decât atât) administrată cu reușită. Încercăm să ne construim dorințele și eforturile artistice cu privire la faptul că acestea trebuie să se finalizeze în mod necesar prin canonizare. Pe baza mentalității “totul sau nimic”, prigonim un vis ce nici nu există în realitate. Ca un disk-image în spatele căruia am dori să fim driveri.
În boala acestei dorințe, nedorința geniului are un efect foarte revigorant. Cum apare și în Terminal de Caravaggio: “a nu picta”. Negarea identificării cu tot ce “trebuie să însemne” arta sau orice altceva.
Din această perspectivă trebuie privit Caravaggio, cred că și spectacolul pornește de la această idee. Analizează pictorul în propriu său context, îl confruntă cu proprii-i contemporani. Desigur, înțelegem: există analogii, am găsit și trimiteri și a actualizat destul, dar nu încearcă să mitizeze, se joacă pe scenă fabula “actual și în zilele noastre”.
Dacă veni vorba despre actualitate, se ivește o oportunitate unică de a formula întrebarea care nu poate lipsi din criticile (criticile?) rele:
Cine este Caravaggio în zilele noastre?
Cred că este un antistar modest, cu spatele strâmb, cocoșat, cu pantaloni uzați, fără bani, o figură underground. În cel mai nobil sens al cuvântului.
Caravaggio-urile actualității sunt cei ca kata halmen bodoki, cei ca Benji Horváth, sau ca Berci Bányász.
Și de ce se revoltă?
Există nenumărate motive. Dacă altceva nu, un disk-image.
În boala acestei dorințe, nedorința geniului are un efect foarte revigorant. Cum apare și în Terminal de Caravaggio: “a nu picta”. Negarea identificării cu tot ce “trebuie să însemne” arta sau orice altceva.
Din această perspectivă trebuie privit Caravaggio, cred că și spectacolul pornește de la această idee. Analizează pictorul în propriu său context, îl confruntă cu proprii-i contemporani. Desigur, înțelegem: există analogii, am găsit și trimiteri și a actualizat destul, dar nu încearcă să mitizeze, se joacă pe scenă fabula “actual și în zilele noastre”.
Dacă veni vorba despre actualitate, se ivește o oportunitate unică de a formula întrebarea care nu poate lipsi din criticile (criticile?) rele:
Cine este Caravaggio în zilele noastre?
Cred că este un antistar modest, cu spatele strâmb, cocoșat, cu pantaloni uzați, fără bani, o figură underground. În cel mai nobil sens al cuvântului.
Caravaggio-urile actualității sunt cei ca kata halmen bodoki, cei ca Benji Horváth, sau ca Berci Bányász.
Și de ce se revoltă?
Există nenumărate motive. Dacă altceva nu, un disk-image.
EN____________________________________________________________________
They say nowadays it is less important what we do, and more important what we say about it. The spectacle we spin around it. This way, value becomes harder and harder to grasp. Value as such becomes hard to interpret with the high inflation of art in general. Though it’s a fact that we usually spot the real talent, but canon is dictated by the well-managed mediocrity (or a bit more). And the way we build our desires and artistic efforts is bound to end up in the canon. We chase the dream like all or nothing, but it does not even exist. Like a disk image, we try to be its drivers.
In the constant disgust of our striving, the „not even trying” of a genius can be refreshing. As told in Caravaggio Terminal, „not painting”. Defying identifying with everything art and anything else „must be”.
We need to look at Caravaggio from this point of view, and I think, this is the point of view of the performance too. It examine the painter in his own context, it confronts him with his own contemporaries. Of course, we know, there are analogies, we get enough of the timely, but we do not try to create myths, or suggest the fable of „it is still relevant”.
Since we are at timeliness, it is a great opportunity to ask the question that is vital to every bad critique (critique?): who is Caravaggio today?
I think he is a round-shouldered, penniless, underground, modest anti-star in worn pants. In the most favourable meaning.
Today’s caravaggios are people like bodoki halmen kata, horváth benji, bányász berci.
And what do they rebel against?
There is always something. If nothing else, a disk image.
cszs
No comments:
Post a Comment