Cheek by Jowl
HU__________________________________________________________________
Nem szeretem a tömeget. Olyan sokan voltak a színház előtt, mint reggel a buszon. Szerintem legalább százezren. De a színházban nem voltak büdösek az emberek. Inkább illatosak. És szépen is voltak felöltözve. Meg vastagon. Igazából nem is értek egymáshoz.
A színházon három nagy ajtó volt, de csak egy felet nyitottak ki. A többit biztosan a csak a színészek használhatják. Ők nagyon sokan vannak. Mind a százezer ember befért. Sokan beférnek a színházba. Boldog vagyok.
Ahol mi ültünk, leoltották a lámpát. Ahol a színészek voltak, ott meg felkapcsolták. A színészek nem is voltak sokan. Csak hatan. Nem tudom, miért kellett nekik két és fél ajtó. A színpadon csak kettő volt, és azon is be tudtak jönni. Meg ki tudtak menni. Csak a végén nem, amikor a sovány fiú bezárta a többiek előtt a kulccsal, hogy ne tudjanak kimenni, hogy tudja őket lelőni pisztollyal.
Pedig időnként szerették egymást. Amikor rendes fény volt a színpadon, együtt ültek az asztalnál és beszélgettek. Mondjuk a sovány fiú épp nem. Ő inkább a kanapén ült, és nézte a többieket. Ahogy beszélgetnek. De azok olyan csendesen traccsoltak, hogy szerintem semmit sem hallott belőlük.
Én sem hallottam. Mintha nem akarták volna, hogy megtudjuk, miről beszélnek. Pedig mi azért mentünk.
Mondjuk, én így is értettem. Csendesen beszélnek, mert pont olyan volt a fény, mint a vendéglőben. És ott is mindenki sugdolózik. És ott is mindenki szépen van öltözve. Mondjuk, mi is a székek között szépen voltunk felöltözve és sugdolóztunk. Pedig nem is volt rajtunk vendéglői fény. Bezzeg, amikor a színészek diszkóban voltak, és zöld fény volt, akkor idegesek lettek, rángatóztak meg kiabáltak egymásra. Akkor már nem nagyon voltak barátok. Amelyiket Übü bácsinak hívták, ledarálta az egyik vendége agyát. Az nagyon király volt. Aztán Übü bácsi lett nagyon király. Gonosz és mohó uralkodó volt. Állandóan el akarta venni a többiek sztaniol papírját. Aki nem adta, annak zsákot húzott a fejére, kivitte és annak is ledarálta az agyát. Még be is hallatszott kintről a bot-mixer. Meg a sikolyok is. Egyszer még minket is bele akart tenni a zsákjába, de szerencsére mi már minden sztaniol papírunkat otthagytuk a pénztárnál.
Mondjuk, ilyen szempontból Übü jó király volt. Olyan, mint Robin Hood, aki elvette a gazdagoktól a sok pénzt, és szétosztotta a szegények között. Csak Übü inkább nem osztotta szét, mert neki is szüksége volt rá. Ebben biztos vagyok, különben miért koncoltatta volna fel a fél országot?
Persze tudtam, hogy mindezt csak játékból csinálta, mert hiába ölt meg mindenkit, azok úgyis mindig visszajöttek a színpadra. Aztán kezdhette elölről. És végül őt is fejbe vágták a cipőkefével, meghalt, de aztán ő is megint talpon volt. A végén pedig miután a sovány fiú lelőtte őket, ismét feléledtek és asztalhoz ültek pusmogni. Még a fiú is, pedig belőle nem néztem ki.
Szóval csak játszottak, de én egy kicsit megijedtem. A színészek pont úgy játszottak, mintha egyedül lettek volna otthon. Vakmerőek voltak, szinte kiszedték egymás szemét, vagy tán ki is szedték. Nem törődtek semmivel. És nagy rendetlenséget csináltak. Übü király még a falat is teljesen összeketchupozta. Szép volt, csak kicsit félelmetesen viselkedtek, viselkedtek. Félelmetes.
De a színészek egyáltalán nem ijedtek meg maguktól. Még tőlünk sem féltek, pedig mi sokkal többen voltunk. Pontosan tizenhatezer hatszázhatvanhatszor annyian, mint ők. Régen Vízaknánál, csupán „tízannyi volt az ellen”, de nekünk már „győznünk nem lehetett”.
Most meg ők hatan legyőztek százezret.
Inkább úgy mondom, hogy százezer megadta magát hatnak.
Hatottak.
Hatnak.
RO__________________________________________________________________
Nu-mi place aglomerația. Atât de mulți oameni au fost în fața teatrului, ca și în fiecare dimineața din autobuz. Cred că cel puțin o sută de mii de oameni. Doar că oameni acestea nu puteau. Mai degrabă erau parfumați. Și au fost bine îmbrăcați. Și gros. În realitate nici măcar nu s-au atins unul de celălalt.
Teatrul avea trei uși imense, dar au deschis doar una pe jumătate. Cu siguranța că celelalte sunt utilizate doar de actori. Ei sunt foarte mulți.
Toți cei o sută de mii de oameni au putut intra. Multe lume poate intra în teatru. Asta mă face fericit.
Unde am stat noi s-au stins luminile. Unde erau actorii acolo erau aprinse. Nici n-au fost mulți actori. Doar șase. Nu știu de ce au avut nevoie de două uși și jumătate.
Pe scenă erau doar două, ar fi putut să intre și pe acestea. Puteau și ieși. Numai la final nu, când băiatul subțirel a închis ușa în nasul celorlalți ca să nu poată ieși și să poată să tragă în ei.
Însă uneori s-au iubit. Când era lumină obișnuită pe scenă erau așezați împreună la masă și conversau. No bine, chiar băiatul subțirel nu vorbea. El mai bine stătea și se uita la ceilalți. Cum discută. Însă ei au flecărit așa de încet, încât abia a auzit ceva.
Nici eu nu am auzit. Parcă nu vroiau să ne dăm seama despre ce vorbesc. Dar noi tocmai pentru asta am venit.
Sincer, eu am înțeles și așa. Au vorbit în șoaptă, pentru că luminile erau ca la restaurant. Și acolo toată lumea șușotește. Și toată lumea se îmbracă frumos. Noi de asemenea eram îmbrăcați frumos printre scaune și șoșoteam. Deși noi nu am avut lumină de restaurant.
În schimb când actorii au fost la discotecă și lumina era verde, erau nervoși, aveau convulsii și strigau unul la celălalt. Atunci nu prea au mai fost prieteni. Cel numit nenea Ubu a măcinat creierul unui oaspete. A fost beton. Apoi nenea Ubu a devenit beton. A fost un domnitor rău și lacom. Non-stop a vrut să ia de la alții staniolul. La cei care nu i-au dat staniolul le-a tras punga de rafie pe cap și le-a măcinat creierul. Am auzit de afară sunetul mixerului. Și țipetele. Odată chiar și pe noi a vrut să ne bage în sac, dar, din fericire, noi ne-am lăsat deja staniolul acasă.
Să spunem că, din această perspectivă Ubu a fost un rege bun. A fost ca Robin Hood, care a luat o grămadă de bani de la cei bogați și le-a dat săracilor. Dar Ubu i-a păstrat, pentru că și el avea nevoie de ei. Sunt sigur de asta, de altfel de ce ar omorî o jumătate de țară?
Bineînțeles, știam că doar se joacă, pentru că, chiar dacă i-a ucis pe toți, ei oricum au revenit mereu pe scenă. Apoi a luat totul de la capăt. În sfârșit i-au dat și lui în cap cu o perie de pantofi , a murit, dar apoi și el a fost în picioare din nou.
În cele din urmă, după ce băiatul slab i-a împușcat, iarăși au reînviat și s-au așezat din nou la masă să șoșotească. Chiar și băiatul, deși nu mă așteptam la așa ceva din partea lui.
Deci doar s-au jucat, dar eu m-am speriat puțin.
Actorii au jucat de parcă ar fi fost singuri la ei acasă. Au fost îndrăzneți aproape și-au scos ochii unul celuilalt, sau poate chiar au făcut-o. Nu le-a păsat de nimic. Au făcut și o mizerie mare. Regele Ubu a umplut de ketchup și pereții. A fost frumos, dar s-au comportat, s-au comportat înfricoșător. Înfricoșător.
Dar actorii nu s-au speriat deloc de ei însuși. Nici de noi nu le-a fost frică, chiar dacă eram mai mulți. Exact de șase sute șaizeci și șase de ori mai mulți ca ei. Pe vremuri la Ocna Sibiului “erau de zece ori mai mulți dușmani”, dar noi “nu aveam șansă la victorie”.
Iar acum cei șase au învins o sută de mii de oameni.
Mai precis o sută de mii de inși s-au predat celor șase.
Au avut o influență asupra noastră.
Au o influență asupra noastră.
I don’t like crowds. There were as many people in front of the theatre as on the bus every morning. At least a hundred thousand, I guess. But people in the theatre didn’t stink. They smelled nice. And they were dressed nice, too. And thickly. Actually they didn’t even touch each other.
The theatre had three big doors, but only a half was open. The others are only used by the actors, probably. They are many too. All of the hundred thousand people fit. Many people fit in the theatre. It makes me happy.
Where we sat, lights were turned out. Where the actors stood, the lights were turned on.There weren’t many actors. Only six. I don’t get why they needed two and a half doors. Only two doors were on the stage, they managed to come in on those, too. And they managed to go out. Except in the end, when the thin boy locked them with a key so the others couldn’t go out, so he could shoot them with a gun.
Now, there were times, when they loved each other. When there was normal light on the stage, they were sitting and talking at the table. Not the thin boy, though. He’d rather sat on the couch and watched the others. Talking. But those spoke so low, I don’t think he heard anything. I didn’t either. Like they didn’t want us to know what they were talking about. But that’s why we came.
I understood though. They were talking silently, because the lights were just like in a restaurant. And everybody whispers there. And everybody is dressed nicely. We also were dressed nicely in the chairs, and we also whispered to each other. Even if there wasn’t any restaurant-lighting where we were sitting. But when the actors were in the disco, and the lights were green, they became angry, they twitched and yelled at each other. They weren’t good friends then.
The man called Ubu even grinded a guest’s brain. That was royal. Than Ubu became royal. He was evil and greedy. He always tried to take other people’s tinfoil. He put a sack on everybody’s head, who didn’t give him the tinfoil, and then he took their brains out and grinded that too. I could even hear the mixer from the outside. And screams, too. He wanted to put us in a sack too, once, but luckily we had already left our tinfoil at the ticket-office.
From some point of view, Ubu was a good king, though. He was like Robin Hood, who had been taking the money from the rich and sharing it with the poor. But Ubu didn’t share, because he needed it, too. I’m sure of it, otherwise, why would he have had half of the country massacred?
Of course, I knew he was doing this as a game, because no matter how he killed everybody, they came back to the stage anyway. Then, he started all over again. Then, when he had been hit in the head with a shoe brush, he had died, but then he came back again.In the end, when the thin boy shot them, they were resurrected, and they went back to the table to whisper to each other again. Even the boy, though I had not expected him to do so.
So they were only playing, but I got a little frightened. The actors played just like they were home alone. They were reckless, they almost took each other’s eyes out, or maybe they did so. They didn’t care about anything. And they made a huge mess. Ubu even splattered a ton of ketchup on the walls. It was nice, but they had acted a little scary. Scary.
But the actor never got scared of themselves. They weren’t even scared of us, even though we were a lot more. Exactly sixteen thousand six hundred and six times as many as them. Back in the old days, at Salzburg the enemy was only ten times as many, but we couldn’t win.
These six overcame a hundred thousand people.
Or I’d rather say that a hundred thousand surrounded to six.
They acted.
They acted upon us.
cszs
No comments:
Post a Comment