ArCuB
HU__________________________________________________________________Nehéz Gogol szövegével újat mondani. Szerintem. Nem igazán lehet a jól bevált, trendi módszereket alkalmazni. (lásd. politikai utalások használata, aktualizálás, viszonyok átalakítása, szerepösszevonások stb.) Bár az emberi őrület határtalan, úgy érzem, a szöveg korlátokat szab. Az ArCub előadása mégis hozzáad valamit. Azt, ami a színházban a kiindulópont s mégis sokszor háttérbe szorul. A test, a jelen lévő test.
Az előadás a szöveg mellett sok vonalon kommunikál. A hegedűs beépítése egyszerre ad a történeten belül megoldásokat (a történet szereplőit jeleníti meg egy-egy pillanat erejéig) és ugyanakkor folyamatos külső nézőpontot képvisel. Valahol a néző és a színész között lebeg. Egyszerre civil és szereplő. A zene is beszél. Nem aláfest, inkább kommentál.
Marius Manole Propriscsine pedig nem csupán elméjében és szavaiban, hanem testében is megbomlik. Az árva gyerekek ringatózása lázas csapkodássá, kapkodássá változik. Kézmozgása töredezett, feszültséggel teli testtartása kellően jellemzi. Hirtelen gesztusait baljós mozdulatlanság szabdalja szét. Minden pillanatban feszültséggel teli a teste. Izzadtságcseppjei és könnyei is, mintha a megbomlásnak rendelnék alá magukat.
A fesztivál minden előadására úgy ülök be, hogy keresem a kötődési pontokat. Azokat a pontokat, amelyek az előadásokat a testhez kötik. Stories of the body. A test történetei. Sokszor maradok válasz nélkül. Ma is végigfutott a fejemen előadás előtt, hogy ugyanbiza. Az Egy őrült naplója mégis hogyan? És egy nagyon egyértelmű választ adott a látott előadás. Van kulcs a zárban.
Este dificil de-a
spune ceva nou cu textul lui Gogol. Nu se prea pot aplica metodele la modă (folosirea
referinţelor politice, actualizarea, schimbarea relațiilor între personaje,
îmbinarea rolurilor etc.) Nebunia omului nu are limite, textul are. Spectacolul
centrului cultural ArCub totuşi i-a adăugat ceva în plus. Acel lucru, care în
teatru reprezintă punctul de plecare, totuşi, de multe ori este ignorat.
Corpul, corpul prezent.
Spectacolul în
afară de text comunică şi prin alte căi. Prezența violonistului are un rol
dublu, pentru un scurt timp, întruchipează personajele piesei de teatru, dar reprezintă
şi un punct de vedere exterior continuu. Pluteşte undeva între public și actor. Este
în mod simultan un civil şi un personaj. Şi muzica vorbeşte. Nu poate
fi considerată un fundal muzical, mai degrabă un comentator.
Propriscin,
personajul lui Marius Manole nu se descompune doar mintal şi prin cuvintelor
sale, ci şi fizic. Legănatul copiilor orfani se schimbă în trântiri şi într-o
grabă febrilă. Mişcarea mâinilor este abruptă, plină de tensiune, postura îl
caracterizează reprezentativ. Gesturile lui bruşte sunt întrerupte de stări de imobilitate
sinistru. Are corpul încordat în fiecare minut. Şi picăturile de sudoare şi
lacrimile lui par să se subordoneze descompunerii.
Pe parcursul
fiecărui spectacol al festivalului caut punctele de legătură. Punctele de
legătură prin care spectacolul se leagă de corp. Stories of the body. De multe ori rămân fără
răspuns. Și în această seară m-am întrebat: cu Însemnările unui nebun, cum stă
treaba? Şi spectacolul mi-a dat un răspuns foarte evident. Se potrivește ca și
cheia-n broască.
It’s hard to say anything innovative with Gogol’s text. In my opinion. It is hard to use go the easy way with the methods of long standing. (i. e. Political references, actualization, shifting of relations, contracting parts, etc.) Even though human insanity is unbounded, the text poses some limits. But the ArCub’s performance manages to add something. The thing which is a theatrical starting point, but often stays in the background. The body, the present body.
The performance communicates in many ways besides the text. The incorporation of the violinist facilitates internal solutions (he poses as the characters of the story for moments) and in the same time, it constantly represents an external point of view. He floats somewhere between the audience and the actor. He is civilian and actor in the same time. The music speaks too. It doesn’t stay in the background, it also comments.
Not only the mind and words, but the body of Marius Manole’s Proprishchin disrupts too. The rocking of the orphan child turns into a febrile fluttering. His hand movements are fragmented and full of tension, his posture reflects it too. His sudden gestures are interrupted by menacing motionlessness. His body is full of tension in any given moment. It’s like his tears and sweat would be subjected to his falling apart.
I usually go to the performances seeking a connection point. Those points that link the performance to the body. Stories of the body. I’m often left without answers. I asked myself the same thing today, before the performance. There is a key to the lock.
demkata
No comments:
Post a Comment